Atat de iarna

Atat de iarna... Atat de mult alb. Pacat doar ca e negru in noi. Prea negru. De asta avem nevoie sa ne impodobim exteriorul cu luminite multe si colorate. Altfel nu intram in spiritul sarbatorilor. E atat de alb-negru in noi incat cautam sa ne ascundem in spatele tuturor mastilor care ne stau la indemana. Ne spunem ca trebuie sa devenim mai buni, mai darnici, dar ne uitam urat la tipul care intra in fata noastra la ghiseu. Ne bucuram de iarna in felul nostru. Ne umplem frigiderele de mancare si bautura. Asta inseamna pentru noi sarbatorile de iarna.

Zambet

Ieri dimineata am zambit. De mai multe ori. De fapt, zambesc des, dar altfel. Acum am zambit cu sufletul. A fost noapte chiar geniala. Am sarbatorit ca am mai tras un an dupa mine. Dar am fost fericita pentru ca am oameni frumosi carora sa le zambesc. La 5 dimineata am sarit in toate baltile de pe Piezisa. Pentru ca am avut suflete dragi alaturi. Si toata ziua la fel. Imi zambesc des in oglinda, mai ales in cele mai grele zile si imi spun: curaj... te asteapta o noua zi! capul sus, sufletul deschis si iubeste viata, cu bune si rele! Uneori zambesc si oamenilor pe care ii intalnesc. Desi... oameni nu zambesc pe strada. Mai ales dimineata. Totul e un vartej teribil, dar nimeni nu vede pe nimeni. Nimeni nu zambeste. Toti au fetele morocanoase si pline de rautate. Poate au uitat sa zambeasca. Poate grijile cotidiene ii apasa prea tare. Totul e posibil. Eu cred ca au uitat sa traiasca. Au uitat sa faca ceva pentru sufletul lor. Uneori uitam sa ne si bucuram. Dar ne plangem. Ca nu avem bani, ca nu e soare afara, ca ne-am taiat la un deget, ca ne-a parasit iubitul/iubita... Si lista continua la infinit. Insa nu zambit cand gasim 10 bani pe jos, nu zambim cand vedem curcubeul, nu zambim cand trebuie sa taiem paine cu mana stanga pentru ca la dreapta suntem loviti, nu zambim fetelor/baietilor singure/singuri dimineata la cafea. Viata e frumoasa sau urata. E asa cum ti-o faci. Eu zambesc... Chiar si cand ma doare. Pentru ca asta inseamna ca simt, iar asta ma asigura ca traiesc. Iar mai presus de toate, avem un singur suflet. Care trebuie ingrijit, pentru care trebuie sa faci macar din cand in cand cate ceva.

Eu vreau sa zambesc in fiecare dimineata oamenilor de pe strada. Si nu numai. Si vreau sa fiu fericita. La fel cum e la mine in suflet acum. Si sa am mereu suflete calde si dragi alaturi. Stiu ca pot asta. Fiecare putem. E atat de simplu... Inchid ochii, trag aer in piept si ma trece un fior pana la varfurile degetelor. Simt ca am atata bucurie in suflet, atata iubire de daruit...

Sunt fericita... Zambesc!

p.s.: photo - a smile from Anca Larisa Baciu, one of my very best friend.

Goliciune

Atat de triste imi par zilele si atat de departe noptile... uneori imi caut sufletul printre vorbe aruncate in vant. Caut ceea ce nu am fost niciodata dar am avut mereu. Departe de toate ma vad pe mine dezvelita de tot ceea ce inseamna simtire, trairi profunde, simtiri, suflet. Atat de departe incat mi-e greu sa recunosc ca un strain traieste in mine. Un strain care m-a jefuit de tot ce ar mai putea insemna speranta, curaj, iubire. Si totusi, sunt eu. Cea care e mereu acolo pentru ceilalti, acolo cand sufletele ratacite isi cauta alinarea. Cea care zambeste, desi in suflet are o furtuna. Mereu acolo cand trebuie, pentru ca fericirea celor care cauta putina nadejde imi umple sufletul. Si cand le simt sufletul usurat de povara ce si-o lasa prin vorbe, uit de tot ce inseamna greutate in existenta mea. Si totusi... acum un strain asculta, sfatuieste, ofera. Eu, cea care mereu a oferit si s-a bucurat de bucuria celorlati, sunt atat de departe de toate incat uneori incerc sa ma strig. Ma caut peste tot, ma caut in ceilalti, ma caut in trecut, dar nu regasesc nimic din ceea ce caut. Poate ca nu prea stiu ce sa caut.

Ma simt goala de orice simtire... Ma caut dar nu ma mai regaesc...

Pe post de titlu

E atat de trist sa cauti in jur si sa nu gasesti nici pe departe ceea ce iti doresti. Asta daca esti capabil sa stii ce iti doresti. Am fost azi la iluminatie. In fata cimitirului Hajongard era plin de copii care incercau sa vanda lumanari si flori si coroane care mai de care mai pompoase. Am vazut atata puritate, atata sinceritate in ochii lor. Dar un zambet atat de murdar. Am simtit dorinta lor de a face ceva de care sa se simta mandri. Dar am simtit si marsavia oamenilor de la care au invatat sa faca asta. I-am refuzat, dar parca m-a durut sufletul sa ii cert, sa le cer sa nu vina dupa mine. Eram convinsa ca o sa ma injure imediat ce o sa trec de ei. Ceva din mine spera totusi sa mai existe gingasia infantila in ei. Si a existat! Macar de aparenta. Macar nu le-am auzit gandurile galagioase. Macar ceva m-a facut sa cred ca exista si suflete bune in lume. Cand m-am intors, erau tot acolo, cu strategia lor de marketing. Mi-am afundat nasul in fular si m-am intrebat cata bataie o sa primeasca daca se intorc cu marfa acasa. Si daca nu cumva ar "incasa" mai multi pumni daca vand marfa prea ieftin. Si ca peste 20 ani o sa isi bata copilul pentru ca nu a stiut sa cerseasca sau sa vanda marfa in functie de ocazie.
Era frig si mi-am indesat mainile in buzunar.
E atat de toamna incat copacii goi imi dezbraca sufletul de orice speranta.

Despre timp

Spuneam in prima postare de pe blog ceva legat de faptul ca traim cu impresia ca timpul e cel mai mare dusman al nostru. In esenta, tocmai el este cel care ne guverneaza, dar nu ne ghideaza. Noi il ghidam. Suntem stapanii supremi ai timpului. Momentul in care devenim subjugati ai lui coincide perfect cu momentul in care ajungem sa ne pierdem identitatea. Si devenim unul si acelasi. Cu totii sclavi ai timpului. As minti daca as spune ca nu am fost in criza de timp. Mereu sunt. Chiar si acum, cand constientizez ca am atat de multe lucruri de facut, insa prefer sa privesc cum trece timpul. O placere deosebita, in fond! A nu se confunda placerea de a privi timpul ce se scurge cu lenea! Si simt ca tocmai faptul ca am capacitatea sa adulmec linistea si trecerea ireversibila a timpului ma ajuta sa il fructific cat mai mult. Insa aceste lucruri nu se pot compara cu sclavia creata de timp. Din contra, reprezinta tocmai exploatarea indicelui temporal la capacitate maxima.

Lumea care ma cunoaste poate afirma oricand ca sunt omul care e mereu in criza de timp. In realitate, imi place sa spun despre mine ca traiesc pentru a fi in contratimp. Energia pe care o eman in momentele de tensiune maxima ma tine la suprafata. Nu imi pot inchipui viata altfel. Insa si momentele in care ma bucur de scurgerea timpului ma fac sa traiesc la aceeasi intensitate. Pentru ca nu pierd timpul, ci il traiesc. Il ghidez. Il controlez. E ca la teatrul de papusi. De tine depinde ceea ce iese, tu controlezi totul. Cu o singura miscare. Iar timpul nu are nevoie nici macar de o pocnitura de degete. E suficient sa il simti ca sa ti-l poti subordona. Iar marea arta se afla chiar aici... In capacitatea noastra de a simti suficient de intens pentru a controla timpul.

De curand am uitat sa simt, iar timpul nu mi s-a mai subordonat. Am uitat de bulgarele de energie pura pe care il detin. Iar pedeapsa pentru aceasta eroare a fost tocmai caderea in abisul sclaviei timpului. Dar tot el - timpul - a fost cel care m-a readus la liman. Si mi-am dorit o clepsidra. Ma gandeam cat de pretios e timpul pentru nisipul din clepsidra, cu cata placere se lasa scurs, parca ar primi in schimb cel mai valoros lucru... Si cat de intens poate sa simta! Iar tocmai momentul in care ajunge la intensitatea maxima e cel care il readuce la normal: pentru ca clepsidra se poate intoarce.

Ne temem atat de tare de timp. Traim cu impresia ca ne e dusman, ca ne doreste raul, ca are scopul sa ne nimiceasca. In fond insa, nu intelegem cat de inofensiv poate fi. Tot ceea ce cere este sa fie simtit. Si trait. Iar cand nu il mai putem controla si credem sa suntem rapusi de lipsa lui, ne cere doar sa intoarcem clepsidra :)

P.S.: Intre timp am primit o clepsidra... Chiar azi. Dar m-am entuziasmat atat de tare, incat am
uitat-o la persoana care mi-o daruise

De ce nu inteleg iubirea comerciala

Nu simt ca fac parte din segmentul de oameni care detesta ziua de Valentine's Day. Nu ma numar insa nici printre cei care o sarbatoresc. Mi-a luat 2 zile sa pot sa ma lamuresc de ce raman totusi imuna la manifestarile iubirii care caracterizeaza luna februarie. Nu pentru ca ma simt frustrata sau pentru ca nu am cu cine sa sarbatoresc, ci pentru ca nu inteleg de ce trebuie sa imi intinez iubirea in fata unui "Valentin". De ce trebuie sa am nevoie de un "Valentin" sec 1 data pe an (sau de un "Dragobet" pur sange) cand pot sa pictez iubirea in cuvinte si ganduri si fapte 365 de zile pe an?

Desi sincer cred ca Valentine's Day este sarbatorit in general de oamenii extrem de singuri si extrem de frustrati, nu o sa arunc cu pietre in ceea ce poate insemna la nivel extrasenzorial o sarbatoare autentica a iubirii. Sau care, poate, o fi fost candva asa. Dar era comercialului a inghitit-o din plin. De ce sunt nevoita sa suport vitrinele pline cu plushuri in forma de inimioare cu mesaje gen "I love you"? De ce sunt nevoita sa suport certificatele de casatorie de 1 zi? De ce sunt nevoita sa suport declaratiile de dragoste copiate de pe site-uri de specialitate, alaturi de juraminte cu valabilitate maxima de 72 de ore? Cred ca pentru ca intre atatea oportunitati si exhibitionism, am uitat esenta... Am uitat ca iubirea nu are nevoie de o sarbatoare batuta in cuie, pentru ca putem sarbatori iubirea in fiecare clipa.

Si tot nu inteleg de ce au facut inimioarele in forma aia perfecta, daca inima noastra e lunguiata... Nici macar nu seamana... (In fond daca l-au facut pe Mos Craciun rosu cu alb... tocmai din verde... nu e de mirare nici ca avem inimioare pestrite in forma ciudata)

Ma scoate din sarite uneori toata clovnaria legata de "serbarile iubirii". Insa, din pacate, avem nevoie de iubire comerciala. Pentru ca altfel, cum ar mai castiga firmele care au in sfera de activitate diverse produse destinate zilelor iubirii? Si pe cine ar mai manipula daca noi am ramane imuni si ne-am manifesta zilnic iubirea?

Totusi, inca cred ca acei omuleti care simt inainte sa gandeasca si sa se manifeste vor continua sa isi semneze iubirea in suflet, zi de zi.

Si de ce sa nu recunoastem?... Ne place sa fim manipulati... Daca noi nu am accepta si nu am astepta , nu am mai avea atata iubire comerciala pe banda rulanta.

Ecouri de dincoace de ganduri

pentru ca chiar credem ca timpul e cel mai mare dusman al nostru,
pentru ca nu vedem soarele care rasare, din cauza jaluzelelor de la birou,
pentru ca am uitat dupa-amiezile de duminica,
pentru ca nu concepem sa iesim din casa fara portofel,
pentru ca hi5 e extensia normala a oglinzii noastre,
pentru ca pomul de Craciun e artificial,
pentru ca iarba din fata blocului e plina cu ulei de gatit,
pentru ca vedem, dar nu actionam,
pentru ca actionam, dar nu vedem,
pentru ca preferam sa ne mintim, decat sa ne pierdem relatiile,
pentru ca plecam capul si tuguiem buzele, in loc sa dam cu pumnul in masa,
pentru ca am uitat cine am fost,
pentru ca nu vrem sa recunoastem ce suntem,
pentru ca ne mintim ca vom fi....

Pentru toate acestea sin inca sute altele, merita sa ne analizam sincer in oglinda, macar o data, sa ne plimbam de mana cu constiinta si sa privim DINCOLO DE GANDURI...

Pana una alta, sanatate!