Spuneam in prima postare de pe blog ceva legat de faptul ca traim cu impresia ca timpul e cel mai mare dusman al nostru. In esenta, tocmai el este cel care ne guverneaza, dar nu ne ghideaza. Noi il ghidam. Suntem stapanii supremi ai timpului. Momentul in care devenim subjugati ai lui coincide perfect cu momentul in care ajungem sa ne pierdem identitatea. Si devenim unul si acelasi. Cu totii sclavi ai timpului. As minti daca as spune ca nu am fost in criza de timp. Mereu sunt. Chiar si acum, cand constientizez ca am atat de multe lucruri de facut, insa prefer sa privesc cum trece timpul. O placere deosebita, in fond! A nu se confunda placerea de a privi timpul ce se scurge cu lenea! Si simt ca tocmai faptul ca am capacitatea sa adulmec linistea si trecerea ireversibila a timpului ma ajuta sa il fructific cat mai mult. Insa aceste lucruri nu se pot compara cu sclavia creata de timp. Din contra, reprezinta tocmai exploatarea indicelui temporal la capacitate maxima.Lumea care ma cunoaste poate afirma oricand ca sunt omul care e mereu in criza de timp. In realitate, imi place sa spun despre mine ca traiesc pentru a fi in contratimp. Energia pe care o eman in momentele de tensiune maxima ma tine la suprafata. Nu imi pot inchipui viata altfel. Insa si momentele in care ma bucur de scurgerea timpului ma fac sa traiesc la aceeasi intensitate. Pentru ca nu pierd timpul, ci il traiesc. Il ghidez. Il controlez. E ca la teatrul de papusi. De tine depinde ceea ce iese, tu controlezi totul. Cu o singura miscare. Iar timpul nu are nevoie nici macar de o pocnitura de degete. E suficient sa il simti ca sa ti-l poti subordona. Iar marea arta se afla chiar aici... In capacitatea noastra de a simti suficient de intens pentru a controla timpul.
De curand am uitat sa simt, iar timpul nu mi s-a mai subordonat. Am uitat de bulgarele de energie pura pe care il detin. Iar pedeapsa pentru aceasta eroare a fost tocmai caderea in abisul sclaviei timpului. Dar tot el - timpul - a fost cel care m-a readus la liman. Si mi-am dorit o clepsidra. Ma gandeam cat de pretios e timpul pentru nisipul din clepsidra, cu cata placere se lasa scurs, parca ar primi in schimb cel mai valoros lucru... Si cat de intens poate sa simta! Iar tocmai momentul in care ajunge la intensitatea maxima e cel care il readuce la normal: pentru ca clepsidra se poate intoarce.
Ne temem atat de tare de timp. Traim cu impresia ca ne e dusman, ca ne doreste raul, ca are scopul sa ne nimiceasca. In fond insa, nu intelegem cat de inofensiv poate fi. Tot ceea ce cere este sa fie simtit. Si trait. Iar cand nu il mai putem controla si credem sa suntem rapusi de lipsa lui, ne cere doar sa intoarcem clepsidra :)
P.S.: Intre timp am primit o clepsidra... Chiar azi. Dar m-am entuziasmat atat de tare, incat am
uitat-o la persoana care mi-o daruise
